Originea simbolurilor matematice

Pentru început să vorbim despre preacunoscutul semn egal „=”. Semnul egal a fost notat în momente diferite în moduri diferite: atât în cuvinte, cât și în simboluri diferite. Semnul „=”, care este atât de convenabil și de înțeles acum, a intrat în uz general abia în secolul al XVIII-lea. Autorul englez al manualului de algebră Robert Ricord din 1557 a propus acest semn pentru a desemna egalitatea a două expresii. Pe atunci nu exista semnul egal și oameni scriau „egal cu” de fiecare dată, lucru care lua timp prețios și, din acest motiv Robert Recorde a făcut un semn care era de fapt reprezentat prin două linii egale paralele care l-a numit egal. În Europa continentală, semnul egal a fost introdus de Leibniz. Semnul „≠” a fost întâlnit pentru prima dată de Euler. Semnul egal a fost trasformat în „≈” ce reprezinta aproximativ egal, folosit în special pentru numere cu radicali adică numere neperiodice.

Semnele „<” și „>” au derivat din semnul egal, arătând inegalitatea dintre expresii. Cu timpul, acestea s-au sudat și au devenit „≤” respectiv „≥” arătând posibila egalitatea într-o inegalitate.

Operațiile create cu ajutorul semnelor sunt de mai multe ordine.

Operațiile de ordinul întâi sunt adunarea și scăderea. Se crede că semnele „+” și „-” au apărut în practica comercială. Negustorii marcau grafic prin linii verticale și orizontale marfa pe care o aveau în funcție de ce făceau: dacă vindeau sau dacă cumpărau. Deci, se presupune că semnele adunării și scăderii au avut loc în secolul al XV-lea. O altă explicație cu privire la originea semnului „+”. În loc de „a + b” au scris „a și b”, în latină „a et b”. Întrucât cuvântul „et” („și„) trebuia scris foarte des, au început să-l scurteze: mai întâi au scris o literă t, care în cele din urmă s-a transformat într-un semn „+”.

Semnele plus și minus au fost inventate oficial în școala matematică germană a „kossiștilor” (adică algebraiștilor). Acestea sunt folosite în Arithmetic-ul lui Johannes Widmann, publicat în 1489. Înainte de aceasta, adăugarea era notată cu litera p (plus) sau cuvântul latin et (uniunea „și”) și scăderea- litera m (minus). În Widman, simbolul plus înlocuiește nu numai adunarea, ci și conjuncția „și”.

Apoi vin operațiile de ordinul al doilea: înmulțirea și împărțirea. Pentru a desemna acțiunea multiplicării, unii dintre matematicienii români ai secolului al XVI-lea au folosit litera M, care a fost inițială în cuvântul latin pentru creștere, multiplicare. În secolul al XVII-lea, unii matematicieni au început să denote multiplicarea cu o cruce oblică „×”, în timp ce alții au folosit un punct in loc aceasta pentru că rezolvările sa fie redactate mai rapid. Leibniz a inlocuit crucea cu un punct (sfârșitul secolului al XVII-lea) pentru a nu o confunda cu litera x. Mult timp în Europa, produsul a fost numit suma multiplicării. Numele „multiplicator” este menționat în lucrările secolului al XI-lea.

Timp de milenii, acțiunea divizării nu a fost indicată prin semne. Arabii au introdus liniuța „/” pentru a indica divizarea. A fost adoptat de la arabi în secolul al XIII-lea de matematicianul italian Fibonacci. El a fost primul care a folosit termenul „privat”. Semnul „:” pentru a desemna diviziunea a intrat în uz la sfârșitul secolului al XVII-lea. În Rusia, numele „dividend”, „divizor”, „coeficient” au fost introduse pentru prima dată de L.F. Magnitsky la începutul secolului al XVIII-lea. În Anglia și SUA, simbolul ÷ (obelus), care a fost propus de Johann Rahn și John Pell la mijlocul secolului al XVII-lea, a devenit răspândit.

Să nu uităm de operațiile de ordinul al treilea, adică ridicarea la putere și extragerea rădăcinii pătrate. Semnul rădăcinii „√” a fost folosit pentru prima dată de matematicianul german Christoph Rudolf, de la școala kossistă, în 1525. Acest simbol provine din prima literă stilizată a cuvântului radix (rădăcină). Linia de deasupra expresiei radicale a fost inițial absentă; ulterior a fost introdus de Descartes într-un scop diferit (în loc de paranteze), iar această caracteristică a fuzionat în curând cu semnul rădăcină.

Exponențierea. Notarea modernă a exponentului a fost introdusă de Descartes în „Geometria” sa (1637), totuși, numai pentru grade naturale mai mari de 2. Mai târziu, Newton a extins această formă de notație la exponenții negativi și fracționari (1676).

Simbolul procentual „%” apare la mijlocul secolului al XVII-lea în mai multe surse simultan, originea sa este neclară. Există o ipoteză că a apărut dintr-o eroare de scriere a abrevierii cto (cento, sutime) ca 0/0. Este mai probabil să fie o insignă comercială cursivă care datează de 100 de ani.

Sunt o mulțime de alte simboluri despre care nu am apucat sa povestesc aici. Dacă știți sau vreți să aflați alte lucruri interesante despre simbolurile matematice puteți să ne scrieți de adresa de email: contact@smartician.ro